Un zîmbet memorabil - de Charles Bukowski

traducere de George Asztalos

aveam peştişori aurii şi ei circulau de jur împrejur,
într-un bol, pe masă, lîngă draperiile grele
care acopereau priveliştea ferestrei şi
mama, zîmbind întotdeauna, dorindu-ne pe toţi
cît mai fericiţi, mi-a spus, „fii fericit Henry!”
avea dreptate: e mai bine să fii fericit
dacă poţi
dar tata continua să o bată ca şi pe mine
de cîteva ori pe săptămînă în vreme ce
se înfuria în rama lui de 6,2 picioare fiindcă nu putea
să înţeleagă ce îl atacă pe dinlăuntru.

mama mea, biet peştişor,
dorind să fie fericită, bătută
de două-trei ori pe săptămînă
îmi spunea să fiu fericit: „Henry, zîmbeşte!
de ce nu zîmbeşti niciodată?”

şi atunci zîmbea să-mi arate cum
şi era
cel mai trist zîmbet pe care l-am văzut vreodată.

într-o zi peştişorii aurii au murit, cu toţii,
pluteau pe apă, pe părţile lor laterale,
cu ochii încă deschişi
şi cînd a ajuns acasă tata i-a aruncat la pisică
acolo pe podeaua bucătăriei noi ne uitam la mama

zîmbea.