Herta: să ne trăiești o mie de ani, fără decorații!

”o scriitoare de origine română revine în România” – pînă aici nimic senzațional, chiar banal, cum ar crede la prima vedere intelectualii înrăiți în remanențe mioritice – dar se mai adaugă știrii că e vorba de tocmai Herta Muller, premianta cu Nobel pentru literatură pe 2009, în vizită la București. Eei...păi așa se schimbă situația monșer! Deja e o știre cu valuri mondiale nu glumă! E ceva care ne face ochii mari și rotunzi, atenția încordată și gata să ne ia pe sus ca participanți direcți și entuziaști. Așa că ia să vedem:

Cea mai tare întîlnire: Herta, ușor ofilită față de imaginea ei din vremea dictaturii, dă mîna cu un Dinescu rotofei, cu gușică și burtică, mîndru nevoie mare. Un aspect edificator al realităților post-comuniste care i-au marcat în mod diferit pe fiecare în parte. Pe Herta pare că au consumat-o, pe Mircea pare că l-au îngrășat. iată, mi-am zis, diferența dintre lucrul efectiv, atitudinea civică în acțiune și ”fă-te că lucrezi” sau bla-bla-ul cu aere eroice de maidan, autohtone.

Diferența specifică: Herta Muller a mai fost în România, anul trecut, la un eveniment din Sibiu, ocazia cu pricina nu a avut un ecou mai mare decît granițele județului. Actualmente sute de cititori s-au înghesuit în București, la librăria Humanitas și împrejurimi să-i cumpere cărțile și să primească eventual un autograf. Zeci de ziare și televiziuni s-au grăbit să-i ia interviuri. Per ansamblu mii de oameni doresc să o facă să se simtă  ca acasă. S-ar crede că Bucureștiul e candidat la titlul de lector honoris causa al autoarei și fanul ei numărul unu din România. Dar diferența specifică și realitatea e un pic alta: în 2009, la Sibiu, Herta încă nu luase P.N.L-ul...

Apropo-uri de dictatură: ”Ne-am enervat” – spune Liiceanu, la Atheneu, în dialog cu autoarea. ”Desigur” – încuvințează ea – ”...și asta a fost tot!” La care sala a izbucnit în hohote de rîs. Pe bună dreptate, pentru că majoritatea oamenilor de cultură și intelectualilor mioritici ”se enervau pe ascuns”, aveau ”mici nervișori de complezență” care nu-i dădeau afară din casă de foame sau indignare, darămite din țară...

”Aici nu sunt scriitoare...e altă meserie, e circ” – spune Herta. În concepția ei a fi scriitor e o chestie solitară și personală. Chiar una de care te doare capul dar pînă la urmă ajută. Nu pentru o înțelegere superioară, așa cum ”a înțeles superior” Liiceanu ci, pur și simplu, ca să poți face față unei vieți potrivnice oricărui spirit liber și autentic, unei lumi de neînțeles.

În definitiv Herta Muller e o scumpă și o firavă doamnă care scrie. Nu universal, cum singură o susține, ci bine. De fapt foarte bine. Chiar dacă unor intelectuali scorțoși nu le fuge mintea pînă acolo. Pentru că, vezi doamne, ei sunt geniali. Unii mai geniali o țîră ca alții, dar geniali cu toții. Oare cîți geniali din ăștia ar fi aplaudat publicul mă întreb, așa cum a făcut-o Herta la Atheneul Român? În ce privește patria, vorba lui Nichita: ”limba română e patria mea”...locuim de fapt în gîndurile noastre fiecare și expresia lor în limba în care ne-au adus părinții pe lume. Aici probabil e de acord și Herta Muller deși spune că ”idioata de patrie te urmărește peste tot” și că ”nu o suporți...dar nici nu o poți părăsi” o viață întreagă.

”Treaba României nu e ca eu să mă simt acasă. Ar fi bine dacă milioanele de români s-ar simți acasă” – spune Herta.

Chiar dacă deocamdată nu a venit nimeni cu ideea oficial-genială de a o numi Cetățean de Onoare a României, probabil sufletește, pentru români deja este, cu siguranță.

Bravo Herta! Și să ne trăiești o mie de ani! Fără decorații!