Două poeme infrarealiste: poeta ciliană Cristina Chain şi poetul mexican Edgar Altamirano Artaud

            Altamirano (în dreapta) cu un prieten

melodia mea preferată / ceruri / capete vorbitoare / ceai dansant

de Cristina Chain

pentru că e teribil de trist
pentru că pot dansa cu braţele adormite
pentru că pot dansa ca ultimul vals
pentru că am râs la fazele cele mai tragice
pentru că mă voi duce la ceruri
pentru că nu se termină niciodată
pentru că asistăm pe acelaşi mal cum se scufundă capul spaimei
pentru că vreau să dansez
pentru că vreau să te văd zîmbitor
pentru că în viaţă se ascunde capul spaimelor
pentru că m-ai omorît şi a fost prea puţin
pentru că sunt aprinsă de melodia mea preferata
pentru că ar fi atât de interesant ar fi atât de distractiv
pentru că se plînge la părţile ei cele mai emotive
şi mai ales
pentru nu se termină niciodată petrecerea mea

Poemul de excepţie

de Edgar Altamirano

am găsit un poem de excepţie
scris pe hîrtie
şi situat pe stradă

l-am dus acasă
şi am intrat pe net
să caut un concurs

am luat nişte beri din frigider  

voiam să sărbătorim întîlnirea
poemul de hîrtie
a deschis o bere
şi a început să bea
m-a întrebat despre
situaţia lumii
e tot o apă şi-un pămînt i-am zis
ar trebui să dispară
toată omenirea
rasa umană
este dezgustător
decrepit

 
suntem gîndaci de bucătărie i-am zis
urmărind cu mirare gîndaci

aşa am spus
şi cred ce am spus.