Lăsaţi cititoarele să vină la mine! - de Adrian Suciu

                           Adi Suciu la proba de săniuș :)

Nu sînt singurul scriitor din oraş. Şi nu voi scrie niciodată vreo chestie care să placă grangurilor literaturii. Că sînt şi din ăştia. Care primesc peste cinci sute de invitaţii pe an la chiolhanuri cu scriitori, cu toate cheltuielile plătite. Care au în jurul lor o droaie de purtători de buci roz, de pupincurişti, păduchi de dicţionar şi un harem de puicuţe doritoare să le-o sugă de dragul unui debut care să le transforme, brutal, în stele strălucitoare ale scrisului şi scriiturii.
Nu sînt singurul scriitor din oraş, dar rănile mele sînt cele mai însîngerate. Nu sînt cel mai iubit, dar cîinele meu mă ascultă cu sfinţenie, femeia mea geme onest cînd o pompez şi, cînd vreau cu adevărat, chiar ştiu cine sînt.
Ca scriitor, chiar dacă nu sînt singurul din oraş, sînt de departe cel mai bun. Aşadar, nu stau nici măcar la masă cu cine nu mă citeşte şi nu mă apreciază. De fapt, sînt un mare scriitor şi asta îmi dă dreptul să-mi trăiesc viaţa ca şi cînd aş scrie un roman perfect despre viaţa mea. În cartea mea, nu sînt nici bogat, nici de treabă. Sînt doar un scriitor obsedat de scrisul lui, cu multe coaie, perfect echipat să-i scuipe în gură pe grangurii literaturii, pe făcătoarele de hormoni şchiopi şi versuri calpe pe care le cultivă dumnealor, în speranţa că, lăsînd vreo pată de spermă scofîlcită, cu spermatozoizi obezi, alcoolici şi hepatici, pe vreo rochiţă lirică, pot şi ei să facă o femeie fericită.
Dacă Dumnezeu ar avea cea mai mică treabă p-aci, ar pricepe că ambiţiile mele sînt mari, că nu mă mulţumesc cu puţin. De fapt, dacă ar veni Michiduţă şi ar cere eşarfa mea roşie, lui i-aş da-o şi nu i-aş cere decît un strop de posteritate şi să văd cu ochii mei cum crapă grangurii literaturii şi osînza lor puţicioasă se împrăştie brusc pe rochiţele protejatelor şi pe bucile talentaţilor, ca şi cînd grangurii literaturii s-ar transforma în nişte automate care împroaşcă popcorn unsuros de jur-împrejur.
De fapt, singurul lucru pe care îl preţuiesc în privinţa posterităţii e ca o tipă trăznet să citească vreo chestie scrisă de mine, pe la 2970 şi să ofteze: Doamne, ce bun era scriitorul ăsta! Eventual, să-şi imagineze cum ar fi fost sexul cu mine.
În fine, eu înţeleg o grămadă de lume, meseria de scriitor e să înţelegi tot felul de oameni şi de chestii: eu am trăit, în capul meu, inclusiv orgasme de femei, care sînt altfel. Ce simt eu, însă, nu interesează pe nimeni atît de tare încît şi eu, uneori, mă întreb: Ce simţi?
Simt că realitatea e de căcat şi că numai lumile pe care le scriu eu sînt bune. În ele, morţii sînt morţi, nu le face nimeni parastase şi statui decît dacă vreau eu, suferinţa e chirurgicală şi nu pătează rufe care, astfel, nu mai trebuiesc spălate şi mediul e prezervat. În lumile pe care le scriu eu, grangurii literaturii stau în genunchi în faţa mea şi mi-o sug, în timp ce eu mă piş pe ei pentru că mi-e milă de ei: sînt atît de uscaţi sufleteşte încît cineva trebuie să fie generos şi să-i ude.
„Căutarea fericirii” e un drept fundamental al omului dar nicio lege nu garantează găsirea ei. Asta e chiar o descoperire de mare scriitor, de scriitor autentic, de poet al realului.
Nu sînt singurul scriitor din oraş, dar faţa mea e cea mai ingrijorată, ca şi cînd ar urma să dau colţul curînd. De fapt, ca şi cînd lumea ar urma să dea colţul curînd şi eu aş rămîne singur, plictisit, neiubit. Şi singurul moment în care am mulţumit inimii mele a fost acela în care am priceput că dragostea e mai importantă decît cărţile.
Dar asta s-a întîmplat tîrziu, după ce am scris deja cărţi.