România: iepuraş pentru paştele cailor?

În ultimul timp auzim doar cât de rău e să trăieşti în România. ai spune că s-au generalizat ştirile de la ora 5. toată lumea se plînge îşi pune cenuşă pe cap, îşi rupe cămaşa de pe tine. aşa au ajuns toate demisiile astea un clişeu ieftin. chiar caraghios spre ridicol. dacă la început era o vitejie să iei lumea în piept, acum e doar un act pueril de sfidare “materialist-ştiinţifică”. specific celui care îşi ia jucăriile şi o tuleşte în ţările calde. pentru că a rămîne azi în România presupune coloană vertebrală şi bărbăţie. şi nu mai e niciun eroism să decolezi, poate chiar dimpotrivă un circ de doi lei. adevăratul eroism e în altă parte. îl pun la lucru cei care rămîn sau cel puţin se întorc în ţară. e uşor să spui că nu poţi construi pe teren instabil. mai greu e să pui mînuţa să-l stabilizezi. mai greu e să actualizezi sacrificiul meşterului Manole, fără decolări de pe turlele mînăstirii. altfel degeaba ne-a rupt comunismul în fericire. degeaba ne plîngem că acest Negru Vodă corupt mic şi urît ne fură scările şi rămînem în plop. adevărul e că nu există înfrîngere. doar diferite grade de doborîre. exact aşa cum nu există nici victorie. doar diferite grade de înălţare. extremele sunt pentru babe şi copii. realitatea pentru cei care pun osul la treabă. şi crizele ei artificiale cu botul pe labe. e singurul fel în care se poate înnebuni de bine.